Inventatori de monede sau oportuniști de doi bani?  

Fiecare perioadă istorică a avut vizionarii ei. Unii au abordat și au revoluționat domeniul științelor exacte, alții au influențat progresul industriei, au determinat evoluția unor științe. Și-au pus amprenta asupra modului în care s-a dezvoltat spiritualitatea sau au căutat să facă dovada voinței și îndrăznelii de a atinge extreme geografice, necucerite până la ei.

Pentru influența determinantă pe care au avut-o asupra lumii în care au trăit, eu i-am considerat pe toți inventatori. Fără ei, azi am fi fost încă în așteptarea cuiva care să descopere și să ne învețe stăpânirea focului, rostogolirea roții, curentul electric, motorul cu ardere internă sau modul în care să ne luptăm cu bolile.

Inspirația, înțelepciunea, curajul, tenacitatea și însușirile personale deosebite, de cele mai multe ori într-o formă conjugată, le-au adus acestora recunoașterea a – cel puțin – generației și vremurilor în care au trăit. Modul de lucru și/sau rezultatele muncii lor au inspirat următoarele generații de inventatori și au stat la baza unor descoperiri care au condus omenirea către ceea ce este în acest moment.

În mod cvasi-unanim, inventatorii au avut ca punct de plecare necesitățile, progresul și – mai ales – datul social caracteristic perioadei în care au trăit. Progresul societății, posibilitățile de comunicare și interconectarea caracteristice perioadei istorice pe care o parcurgem, face ca invențiile să se manifeste în domenii care odinioară nici nu existau.

Dacă în cartea sa, ”Avuția în mișcare” (la care am mai făcut referire și în postările anterioare), Alvin Toffler anticipa apariția și dispariția unor profesii ca urmare a modificării și diversificării economiilor statelor (futurologul în cauză constata că necesitatea a determinat apariția unui specialist care să stabilească, în funcție de conținutul și de natura conținutului de vegetale, câte găuri trebuie date în punga de plastic pentru ca plantele pe care le conține să nu se degradeze prin uscare sau ca urmare a condensului), realitățile etapei pe care o parcurgem nu doar confirmă, ci și susțin și extind aria profesiilor nou apărute. La una dintre ele doresc să mă refer în continuare: inventatorii de monede!

Nu doresc aici să fac apologia apariției monedei, la momentul istoric care a determinat ”inventarea” acesteia, la perioada la care s-a impus trecerea la moneda fiduciară ori la disputa lingvistică legată de modul de folosire a cuvântului ”monedă” (instituțiile din domeniu sunt ”monetare”, făcându-se astfel o legătură istorico-lingvistică cu templul Iunonei Moneta din Roma, unde se băteau monedele) – dispută tranșată fără echivoc de DEX în favoarea ”monedei”, cât mai ales să atrag atenția la apariția unei noi generații de ”inventatori”.

În esența lor, ”inventatorii” sunt (sau ar trebui să fie) nu doar ingenioși, ci și de bună-credință și altruiști. Dacă, din punct de vedere al bunei-credințe, modul în care este folosită invenția poate face diferența dintre ce și-a dorit inventatorul și ce a obținut după folosirea ei într-un anumit fel (dinamita lui Nobel poate fi un bun exemplu), în ceea ce privește altruismul, lucrurile pot comporta anumite discuții, în special în referire la acei ”inventatori” ai vremurilor pe care le parcurgem și la care intenționez să fac referire: ”oportuniștii”.

Oportuniștii au existat din cele mai vechi timpuri. Îndrăznesc să cred că ei au apărut odată cu specia noastră, atunci când cei mai leneși dintre oameni și-au dat seama că – speculând buna-credință, ”slăbiciunile” modului de organizare ori vanitatea sau prostia altora – sistemul lor digestiv poate fi alimentat mai mult, cu un efort fizic mai mic pentru ei.

De atunci, metodele oportuniștilor s-au ”șlefuit” permanent, adaptându-se la vremurile istorice și urmărind obiective diferite, dar toate subsumate aceluiași scop: ”să le fie lor bine”. Indiferent că au picurat vorbe dulci sau venin în urechi receptive la o așa manipulare, că au amenințat, șantajat, mituit, mințit, forțat sau s-au dedat la delațiuni abjecte, oportuniștii au urmărit, și – din nefericire – uneori au și obținut, atingerea acestui scop

Or fi oportuniștii necesari în societate? Pot fi ei trântorii care țin în gardă albinele lucrătoare sau viermii care trăiesc pe un organism viu și îl determină pe acesta să ia măsuri pentru a se apăra sau pentru a-i înlătura? Dacă există dintotdeauna, ar trebui să ne deranjeze?

Nu știu dacă simplul fapt că există ar trebui să ne deranjeze. Răul pe care îl fac, în schimb, poate constitui un temei suficient pentru a urmări izolarea și înlăturarea lor. Modul perfid în care oportunistul se face ”unul de-al nostru”, jurând credință – până este acceptat – valorilor pe care ulterior le va sfida, îl face o persoană abjectă. Nici un oportunist nu este un singuratic luptător pentru o cauză! Obiectivul lui este să „sugă” din munca celor care cred într-o cauză.

Pe lângă modul pervers în care se infiltrează, cangrenând tot ce atinge, oportunistul mai cauzează două mari deservicii familiei sociale care a făcut greșeala să-l primească: afectează (de multe ori iremediabil) armonia locului său de muncă și produce lehamite celor care vor rezista din ce ]n ce mai greu tentației de a deveni, la rândul lor, oportuniști.

Incapabil să-și privească obiectiv realizările și comportamentul, oportunistul devine ridicol, crezând că mediul în care trăiește îl percepe așa cum vrea el să arate: deștept, frumos, amabil, puternic etc. Dacă soarta nedreaptă l-a adus și într-o funcție în care, deși incapabil să o onoreze cu prestații pe măsura încrederii care i s-a acordat, se crede ”buricul Pământului”, adulațiile subordonaților sensibili la agresiunile sale îl vor face să-și dorească mai mult. Pentru că asta este o altă caracteristică a oportunistului: niciodată nu este sătul!

Fideli principiilor asocierii celor care au (sau nu) aceleași valori în care (nu) cred și indiferent de domeniul în care activează, oportuniștii se găsesc între ei. Se caută și se sprijină, recunoscându-se după lipsa de valoare a principiilor și acțiunilor lor, după modul alunecos în care înțeleg să comunice cu alții (lucrurile tranșante se pot întoarce împotriva lor), după modul personal în care interpretează și diriguiesc situațiile care nu convin intereselor lor sau celor ale acoliților lor, după modul în care mistifică adevărul și după duhoarea pe care – în ciuda folosirii de parfumuri scumpe – specimenele de acest gen o lasă în urma lor.

I-am numit ”inventatori” nu pentru a aduce atingere imaginii ori prestigiului de care se bucură această categorie de oameni (care concură la binele social prin eforturi pe care le pun în slujba societății) – și cărora le cer scuze pe această cale pentru asocierea (necesară per-a-contrario) dintre ei și oportuniști, ci pentru că eforturile, ingeniozitatea, determinarea, resursele și timpul alocat de oportuniști pentru a obține și a-și consolida avantajele de mucava sunt atât de mari, încât sunt, indubitabil, demne de o cauză mai bună (cum este cea a inventatorilor adevărați).

Din nefericire, oportuniști sunt peste tot unde este ceva de ”supt”, la adăpostul unei imagini/poziții care le poate ascunde (cred ei) incompetența. Își doresc bogăție, imagine, sinecuri, putere și să aibă acces la orice resursă care îi poate conferi o poziție privilegiată. Pot fi găsiți peste tot, în structurile asociative, în instituțiile de stat, în firmele private, ajungând până la a ne invada și viața personală (dacă, repet, asta este în interesul lor). Lipsa de valori și spoiala din pregătire (deși se cred ”docți”) îi face mitocani în comunicare și agresivi în comportament, dar și lingăi – cu performanțe greu de egalat, atunci când interesul lor o cere.

Am cunoscut astfel de specimene. Mulți i-ați cunoscut, ca și mine (pe aceiași sau pe alții). Cu toții i-am remarcat și i-am tolerat uneori, în lipsă de pârghii eficiente prin care să-i așezăm acolo unde le este locul.

Unii dintre ei continuă să pozeze, cu naivitatea specifică statutului pe care și l-au căpătat, în ”inventatori de monede”.

În istorie vor intra cu valoarea reală pe care o au: oportuniști de doi bani!