Mama n-are cratimă

Tatăl meu era plin de ”pilde”. Parte din ele erau urmare a unor pățanii personale (de care avusese parte în lunga lui carieră profesională – o vorbă spune că lumea se împarte în: ”oameni buni”, ”oameni răi” și ”șoferi” – ați intuit corect, a fost șofer), iar altele erau ”culese” din ”înțelepciunea” celor cu care soarta îl făcuse să se întâlnească. Avea o memorie bună și era un bun povestitor, tatăl meu!

În mod ciudat, pe măsură ce trece timpul, îmi amintesc multe din ”poveștile” lui. Mai toate aveau un final amuzant sau un ”schepsis” a cărui profunzime aveam s-o descopăr numai după ce Creatorul mi-a permis să ajung la maturitatea necesară unei abordări (aproape) la fel de înțelepte ca cea pe care tatăl meu o dobândise în viața sa.

Pe tata îl chema Ion și pe tatăl său Gheorghe: nume românești, comune, curate, ușor de pronunțat (și de ținut minte), alături de care trebuia să mai pui un ”al lu’” pentru a putea să identifici cu șanse de izbândă pe cel la care te refereai, atunci când întrebai sau vorbeai de Ion ori de Gheorghe.

Bunicul meu, Gheorghe, fusese șofer în timpul Războiului, iar tatăl meu în timp de pace. După umorul cu care povesteau fiecare din pățaniile lui, niciunul dintre ei nu și-ar fi schimbat soarta cu a celuilalt (nici acum nu sunt separați în veșnicia care i-a chemat – pe rând – acum câțiva ani).

Într-una din puținele discuții pe care nu le purtam în contradictoriu, tatăl meu mi-a relatat o întâmplare ale cărei semnificații le-am înțeles, azi, în alt mod decât până acum: Zicea că, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, pe vremea când luptele se duceau prin munți, un soldat rus ar fi căzut prizonier și a fost condus la conducătorul plutonului de români care l-a capturat. După ce l-a văzut cât este de tânăr și neinstruit, după ce a constatat cât este de (ne)echipat și i-a văzut disperarea din ochi, comandantul structurii militare i-ar fi dat drumul să plece de unde a venit, și să-i transmită șefului lui că pe el îl așteaptă, să-i tragă ”un glonț în frunte” (atingându-i cu degetul emblema bonetei de deasupra frunții soldatului îngrozit de situația în care se afla).

La momentul acela am apreciat iertarea venită din partea comandantului român ca pe un act de clemență, fundamentat pe o stăpânire de sine izvorâtă dintr-o ireproșabilă pregătire militară, față de un soldat târât într-un război care nu era al lui și în care acesta nu se regăsea.

În înțelepciunea sa, prezentată romanțat ca un act discreționar de o generozitate suverană, comandantul-decident a știut că războiul nu se va termina odată cu moartea soldatului în cauză, atâta timp cât va exista cineva care se va preocupa să trimită de fiecare dată astfel de trupe împotriva lui. Lupta era de lungă durată, dar inegală: singurul cu care un comandant se putea măsura, era cel care conducea trupele adverse.

Lipsa de pregătire și modul jalnic în care s-a prezentat soldatul rus i-au stârnit compasiunea adversarului său, iar disperarea din privire și abandonarea luptei i-au salvat viața (cel puțin în acea bătălie). Ca cei mai mulți dintre perdanți, soldați fără arme și pregătire, devin carne de tun ducând uneori fatidic lupte care nu sunt ale lor.  Cel mai grav este că, în anumite situații, nu au nici măcar armele pe care cred ei că le au!

Dacă odinioară luptele dintre trupe se duceau fizic, pe câmpul de bătălie, în prezent bătăliile se angajează și (sau în special) în spațiul virtual. Aici, luptele se pot duce”unilateral” (când adversarul cerșește atenție), bilateral (când adversarii nu găsesc teren propice pentru lupta lor decât în zona virtuală, cu spectatori avizi de senzație dar care, în viața reală, nu sunt interesați de niciunul dintre luptători dar rezultatul meciului îi încântă indiferent de cine câștigă) sau multilateral (unul împotriva tuturor, toți cu toți, și/sau niciunul cu niciunul – în care finalul nu poate fi nici urmărit nici prevăzut).

Angajați în dueluri literare cu adversari pe care și-i doresc dar la care nu au acces, agramați dar plini de voință, ”chinuitorii” limbii române găsesc posibilitatea (din păcate, uneori nu destul de virală pentru a-și dovedi in/competența) de a face dovada deplinei lipse de pregătire într-un domeniu pe care orice absolvent de ciclu gimnazial ar trebui să îl stăpânească: cel al limbii române.

Am citit azi pe net (mai bine nu o făceam), un articol scris de (alt)cineva (cuvântul ”cineva” nu poate fi folosit, pentru că ar sugera că individul este personalitate), în care cuvintele ”lăsați” și ”veți” au fost hăcuite cu cratime care nu aveau ce căuta acolo (”lăsa-ți” și ”ve-ți reuși”).

Mi-am amintit atunci ”povestea” cu soldatul neinstruit – carne de tun, pe care tatăl meu Ion a auzit-o de la tatăl lui Gheorghe și pe care copiii mei o vor auzi de la tatăl lor Liviu-Gabriel. Și am realizat că soldați neinstruiți vor exista mereu. Și că, deși se spune că cine are mai mulți soldați are mai multe șanse să câștige un război, în realitate, soldații neinstruiți (indiferent de numărul lor) sunt rețeta sigură pentru a pierde un război.

În cazul de față, în cazul duelurilor literare, chiar și fără vreun adversar, cert este un singur lucru: nu poate câștiga cel care nu știe că ”mama n-are cratimă, mă-ta are cratimă!”