Judecata strâmbă

Cei mai mulți oameni sunt convinși că puterea absolută (și) în lumea  noastră, a muritorilor, o deține cel care are dreptul de a judeca. Ce-i drept, evoluția de până acum a societății le-a dat dreptate. Nu puține sunt în istorie și în religie exemplele de înțelepciune deliberativă, care au făcut ca instituția judecătorului să evolueze, să devină cunoscută și să constituie unul dintre pilonii de bază ai oricărui stat, indiferent de forma de organizare a acestuia.

Cultivat prin educație, înțelept din experiență, echilibrat din fire, onest prin caracter, corect și imparțial din convingere, drept în tot ceea ce întreprinde, Judecătorul a reușit să își impună statutul său de (cea mai) importantă verigă a actului de justiție, fără contribuția căruia Dreptatea ar fi nevoită să umble, de fiecare dată, ”cu capul spart”. Legislația, anii de studiu, experiența, realitățile sociale și propria lor convingere le permit judecătorilor să-și asume și să suporte povara deciziilor pe care le-au luat, unele dintre acestea urmărindu-i – prin efectele pe care le-au produs – ani întregi după ce au fost adoptate.

Văzută prin prisma obiectivului asumat – de a lua de fiecare dată o decizie corectă, meseria de judecător nu ar trebui să fie una (foarte) invidiată. Valențele dreptății îmbracă forme dintre cele mai variate, iar distingerea nuanțelor dintre acestea se face de judecător după un proces laborios, care are la bază buna sa credință și la care contribuie din plin pregătirea și experiența dobândite în anii în care acesta a evoluat pe treptele parcursului profesional în urma căruia a ajuns judecător.

Ca și în cazul altor profesii (mai mult sau mai puțin invidiate), mulți concetățeni de-ai noștri apreciază că pot deveni, peste noapte, (chiar și) judecători. Dovada (ne)pregătirii lor (și) în acest domeniu o fac, de cele mai multe ori, la adăpostul unei libertăți de exprimare prost înțeleasă sau subiectiv speculată.

În (ne)priceperea lor, judecătorii ”de ocazie” emit decizii categorice despre orice faptă care intră, la un moment dat, în sfera lor de interes, se pronunță în domenii în care nu au nici un fel de experiență și încearcă – de cele mai multe ori fără succes – să convingă publicul neavizat de adevărul trunchiat al spuselor lor.

Omniscient, omnipotent, omniprezent, categoric până la virulență și luptător înverșunat pentru cauza oricui îi satisface orgoliul de buzunar, ”judecătorul universal” nu-și pune niciodată întrebări, pentru că el știe! Prin urmare, dă direct sentințe categorice. El știe exact cine este vinovat, ce a făcut, când, în ce condiții, cum trebuie pedepsit și, cel mai important, nu greșește niciodată!

De pe poziția celui care crede că are tot dreptul să dea cu piatra, el cere lipsă de clemență, solicitând să fie luate măsuri drastice, dacă se poate fără nicio judecată, ”doar faptele sunt clare, nu?”, orice dovadă care contrazice afirmațiile sale fiind considerată de drept ”o mușamalizare” pe diverse motive (nepotism, bani, aranjamente obscure sau te-miri-ce asocieri frauduloase) sau o combinație obscură realizată, evident, în favoarea nefericitului care a avut ghinionul să-i cadă în gheare.

Orice inițiativă din partea adversarului, de a se apăra sau de a-l contrazice pe judecătorul-amator, este tratată de acesta ca un act vădit de ostilitate și considerată o declarație directă de război. Un război din care orgoliul său se hrănește fără saț și din care nu își permite să iasă, indiferent de preț,  decât câștigător.

Dreptatea simplă nu-i aduce satisfacție judecătorului auto-proclamat: adversarul său trebuie să fie neapărat zdrobit și lucrul acesta să fie făcut neapărat (în) public. Obiectul judecății se schimbă sau/și se completează ”din mers”, orice agravare (chiar și doar potențială) a situației victimei fiind tratată ca o oportunitate de neratat.

Apreciind că ceea ce-l deosebește pe el de un Judecător (recunoscut de o autoritate legitimă) este doar lipsa robei, judecătorul ”de duminică” emite sentințe universal valabile pentru orice eveniment pe care și-l alege singur spre a-l judeca și a condamna pe toți cei care (par că) sunt vinovați. El este priceput la toate genurile de cauze (mai puțin, desigur, la rezolvarea problemelor lui – pentru care, culmea ironiei, se poate găsi un judecător ”de ocazie” care se pricepe la acestea, dar nu se pricepe la ale lui – și tot așa, lanțul se întinde continuu până la limita la care se spune că poate ajunge prostia umană: adică la nesfârșit).

Armele la care judecătorul auto-declarat apelează atunci când o judecată este dovedită ca nedreaptă, diferă în funcție de poziția acestuia pe câmpul de luptă: fie indolența (”mno.. și…? Iaca, nu am avut dreptate! Ce îmi poate face? Mă scutură de praf! Este dreptul meu la o părere personală!”) – atunci când sentințele sale s-au dovedit netemeinice, fie revolta (”stai, stai, stai! cum adică…?! Eu nu am dreptate? Pot fi tras la răspundere pentru acuzațiile mele? Merg până în pânzele albe! Este un abuz! Voi veni cu acuzații noi!”) – atunci când cineva îndrăznește să dezavueze sau să riposteze pe măsură la atacurile grobiene pe care pseudo-judecătorul nostru le-a lansat.

La fundamentarea acuzațiilor și a ”probelor” pe care acestea s-ar putea baza, ”judecătorii de ocazie” folosesc unul din principiile pe care Bogdan Ficeac le-a prezentat magistral în cartea sa ”Tehnici de manipulare” (pe care o recomand tuturor celor care vor să cunoască modul în care aceste tehnici funcționează): împletirea faptelor reale (evidente și ușor de probat) cu unele fictive (pe care cititorul neavizat este determinat să le accepte ca fiind veridice). Această îmbinare poate fi completată cu unele comentarii ale manipulatorului, direcționate către obiectivul urmărit, care creează aparența unei realități în forma și limitele dorite de acesta.

De cele mai multe ori, judecătorul de după-amiaza își alege o țintă care are o anumită poziție socială.

Pe de o parte pentru a se alimenta cu iluzia că este și el un om important (mărimea valorii personajului pozitiv este dată de mărimea valorii personajului pe care acesta îl fabrică ”negativ”), iar pe de altă parte pentru că reacția acestora cunoaște o latență generată de multitudinea atacurilor la care au fost supuși, coroborată cu evidenta lipsă de realitate a acuzațiilor formulate la adresa lor.

Simplul atac la adresa unei persoane ”importante” din punct de vedere al judecătorului auto-definit, îl propulsează pe acesta pe o confortabilă poziție de erou sau de martir (ambele la fel de avantajoase pentru atingerea obiectivului personal urmărit: scoaterea sa din anonimat, prin captarea atenției publicului avid de senzațional, chiar cu riscul de a sacrifica imaginea sau viața cuiva).

Servind de cele mai multe ori o cauză pe care este incapabil să o înțeleagă, judecătorul auto-intitulat transformă actul acuzatorial într-o joacă smintită, fără a realiza consecințele la care se expune sau la care îi poate expune pe alții.

Nu e greu să fii judecător, decât probabil dacă ești deja. Ceea ce uită ”judecătorul de ocazie” este că cei care acuză și condamnă răspund pentru ceea ce fac. Și asta este o povară greu de purtat (Petru Creția: ”nefericiți cei drepți, căci vor tăia pruncii în două”).

Spectacolul judecății corecte este un dans. Unul frumos, cu pași făcuți după reguli care să permită sincronizarea dansatorilor. Acolo mai apar sincope pentru care există algoritmi de revenire, care sunt normali, cunoscuți, acceptați și legiferați. Acelea sunt erorile judiciare, urmare a judecăților greșite (regretabile, puține, dar din păcate existente cel puțin la nivel statistic).

Judecătorul de ocazie nu face o judecată greșită – care este realizată din bună-credință, dar ca urmare a aprecierii eronate a unor împrejurări/situații care nu au fost total sau complet cunoscute la momentul luării deciziei.

El face o judecată strâmbă.

Schimonosit pe interior de suferințe pe care nu le poate duce, lipsit de lumina unei vieți de care să poată să fie mândru când le-o povestește nepoților, văduvit de posibilitatea de a putea fi considerat vreodată model în lumea socială sau profesională din care face parte, nefericitul inchizitor de ocazie asfaltează drumuri de la Ana la Caiafa pentru toți cei care au avut nenorocul să le intre în ”colimator”, în cele din urmă ajungând să se piardă într-un labirint pe care singur l-a creat și din care nu mai știe cum să iasă.

Nu știu cât este de vină el și cât sunt de vină cei care i-au cântat în strună sau i-au ținut isonul. Pentru că judecătorul fără legitimitate nu s-a ridicat singur. Și nu luptă pentru el. Se va găsi tot timpul cineva care să-l folosească. Și el va continua să se simtă exact așa cum nu este: important, omniscient, omnipotent, cult, doct, (re)cunoscut, deștept, frumos, devreme acasă și, cel mai grav: Judecător.

În ghearele unui astfel de ”judecător” poate încăpea fiecare dintre noi.

Din nefericire, de câteva ori am fost și eu.