”Eu nu îmi cumpăr telefon mobil, cine vrea să mă caute, știe unde să mă găsească!” Afirmația categorică a prietenului meu (care făcea paradă de conservatorismul său, ca replică la tendința colegilor lui de atunci de a fi ”în trend” cu noutățile tehnice – chiar dacă lucrul acesta se dovedea costisitor) se manifesta în urmă cu mulți ani, pe vremea când rețeaua fixă încă deținea monopolul comunicațiilor telefonice. De atunci au trecut mulți ani și lucrurile s-au schimbat. Acum prietenul meu are telefon mobil. Două! A intrat în ”rândul lumii”.

De ce să îmi fac blog? Cine vrea să mă găsească știe unde să mă găsească, iar cine vrea să mă cunoască nu are decât să vorbească cu mine!”

Așa răspundeam, invariabil, până acum câteva luni în urmă, tuturor celor care, cunoscându-mă, mă sfătuiau să particip activ la dezbateri online, fie pentru a-mi exprima o părere despre aspectele de interes de care Internetul nu duce lipsă, fie (și aici au existat mult mai mulți ”solicitanți”) pentru a încerca să contracarez inițiativa deloc lăudabilă a celor care, cu o îndârjire demnă de fapte mai bune (cum ar fi propria lor șlefuire), de la o vreme înveninau unilateral Internetul cu acuzații repetate, trunchiate și nedrepte la adresa mea.

Ambele ipoteze au constituit, pe rând, argumente pro și contra pentru a depăși bariera mentală care făcea diferența între Dumitru-cel-fără-de-blog și Dumitru-cel-cu-blog.

Cel mai mult m-am temut că discuțiile virtuale la care voi participa vor fi lipsite de valoare prin însăși faptul că eu, nefiind un veritabil ”om de cultură”, nu voi putea să aduc prin participarea mea acel plus de valoare pe care cititorii îl așteaptă de la ”comentatorii” avizați, ceea ce m-ar situa, încă din start, în zona ridicolului sau – la fel de grav – al banalității deșarte. În mod asemănător, în volumul ”Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste”, Andrei Pleșu (desigur, la nivelul cultural pe care domnia-sa se situează) își prezintă temerile legate de posibilitatea ca această superbă lucrare să nu satisfacă pretențiile unui public mult mai avizat, sau să nu atingă în totalitate elementele de amănunt care ar fi trebuit analizate, concluzionând că este mult mai important ca lucrarea să apară în cea mai bună formă în care ea poate să existe la un moment dat, decât să stea un timp nedeterminat într-o formă de lucru, așteptând la infinit să descopere și să analizeze dedesubturi greu de pătruns.

M-am temut apoi că, neavând pregătire de jurnalist, fie nu voi putea să pătrund în lumea elitistă a creatorilor de cultură din cauza calității reduse a conținutului materialelor publicate, fie voi fi angrenat în polemici cronofage legate de aspecte care, vrând-nevrând, vor naște discuții în mediul virtual pe care încerc să-l ”păstoresc”. Am citit apoi pe Internet câteva materiale a căror apreciere nu era dată de calitatea materialului publicat sau de realitatea unilateral afirmată de autor, ci de numărul de vizualizări din partea altor utilizatori (ulterior am aflat secretul acelui ”sponsorized” de pe rețeaua de socializare Facebook, care semnifică o angajare financiară a celui care a postat, pentru ca distribuirea să se facă pe o scară mai largă în cadrul rețelei). O parte din aceste postări aduceau acuzații nefondate, nedovedite și vădit răuvoitoare la adresa mea, afirmații care, în lipsa unei reacții adecvate, au fost apreciate de comentatori ca fiind reale. Futuristul Alvin Toffler aprecia, în ”Avuția în mișcare”, că orice progres al tehnicii devine cu atât mai valoros cu cât este mai răspândit în societate (valoarea telefonului mobil crește, spunea acesta, cu cât există mai mulți deținători, pentru că același device poate să acceseze din ce în ce mai mulți utilizatori).

În mod asemănător, folosirea unilaterală a avantajelor de comunicare date de platformele de socializare sau de siturile de Internet, pe de o parte creează falsa iluzie a valorii ridicate a pregătirii celui care publică, iar pe de altă parte, în lipsa unei reacții adecvate din partea celor vizați, creează  aparența de realitate și poate da naștere la un curent de opinie în dezavantajul unor oameni/instituții, bazat pe fundamente false.

La școală mi-a plăcut Fizica. Aia ”bună”, care se făcea pe vremea mea. Care te învăța cum să rezolvi, cu ajutorul unor calcule ”ingenioase”, probleme care la început păreau de nerezolvat și ale cărei principii îți marcau definitiv și iremediabil viitorul. Paranteză: acum manualele s-au ”subțiat”… toate… și în volum și – din păcate – și în conținut… în ele autorii încearcă, de la înălțimea cunoștințelor lor (normal, mult peste nivelul elevilor), să ofere în manuale ”alternative”, prezentate comercial, sinteze superficiale ale unor noțiuni pe care elevii nu știu dacă/cum/când/la ce să le folosească. Blestemul unei generații se dovedește a fi nu neapărat contextul social în care se naște sau evoluează, ci lipsa de educație (fundamentată, e drept, pe considerente contextuale sociale – dar asta poate fi o altă discuție).

Echilibrul despre care învățam la Fizica (Newtoniană), exista atunci când forțele care acționau asupra unui corp se anulau reciproc (valori egale, direcții identice, sensuri opuse etc.), orice abatere de la această regulă determinând o mișcare certă în sensul și direcția forței mai mari (sau a rezultantei unor forțe mai mari decât reacția la acestea).

Din punct de vedere social, lucrurile se comportă identic! Supuși la atacuri agresive uni sau multilaterale, indivizii, în lipsa unei reacții adecvate, pot fi ușor târâți prin colbul denigrării, de cei care nu întâmpină nicio opoziție atunci când societățile pe care aceștia le compun sau instituțiile din care fac parte sunt prezentate într-o lumină voit greșită și agresiv acuzatoare de către cei care au interese de un anumit fel. Lipsa unei reacții la acțiunile care încearcă să distrugă echilibrul (instituțional, profesional și/sau social), în speranța – de cele mai multe ori deșartă – că (alt)cineva va acționa instituțional și/sau personal pentru refacerea echilibrului afectat, nu face decât să contribuie în mod direct la o prăbușire care nu mai poate fi evitată.

Cu o naivitate caracteristică altui segment de vârstă decât cel în care mă încadrez, am tot așteptat fie ca cei care fac din Internet un instrument de manipulare a instituțiilor pentru a-și atinge obiective doar de ei știute să se convingă că delațiunea lor nefondată nu are nici un rezultat, fie ca cei chemați să facă dreptate să realizeze că într-o campanie împotriva unui om nu trebuie decât să fii imparțial, pentru că nu primul sau cel care strigă cel mai tare are și cea mai mare dreptate (sau măcar să nu cauți cu lupa ceva… acolo… că o neregulă trebuie să fie… nu neapărat cea reclamată, dar alta cu siguranță poate fi găsită pentru a da satisfacție celui care a strigat și are mai multe like-uri decât cel care nu a scris nimic!).

Acum lucrurile s-au schimbat! Am blog! Am intrat în ”rândul lumii” (la fel ca prietenul meu devenit de nevoie non-conservator)! O lume care, înainte cu o generație, se schimba încet-încet, pe nesimțite. Dura un timp până o înțelegeai, un timp până o acceptai și, mai apoi, alt timp până constatai că ai rămas în urmă, ai fost depășit și nu-i mai aparții. În acest moment trebuia să te resemnezi și să accepți cu blazare (și cu frustrare uneori) că ”generațiile s-au schimbat”.

Acum schimbarea lumii se face cu sau fără noi. Rapid, crud și nedrept, putem constata că am ajuns să fim depășiți ceea ce se întâmplă, de multe ori înainte măcar ca noi să realizăm acest lucru. Viteza cu care informațiile pătrund în viața noastră este responsabilă de ritmul alert în care trăim și de schimbările pe care suntem nevoiți să le facem. Schimbări pe care, dacă nu le facem, riscăm să trăim defazați și inconștienți într-o lume din care nu mai facem parte.

Cel mai mult, omul se teme de ridicol. Sau de a fi judecat. Ceea ce nu realizăm este că și non-combatul te poate face ridicol și, mai grav, te face să fii judecat. Tăcerea în fața unor acuzații nefondate face ca orice sfârșit să devină previzibil: prăbușirea. În naivitatea-mi (impardonabilă) am crezut că dreptatea nu are nevoie de sprijin (și Nietsche spunea la fel), pentru că are forța de a ieși singură la iveală. O fi adevărat. Dar asta poate fi valabil doar când lucrurile sunt lăsate să evolueze la voia întâmplării. Altfel, nu!

Din nefericire, indiferent de perioada în care trăim, de cum ne numim și de ceea ce am ales să facem în viață, valoarea noastră este dată de experiențele pe care le parcurgem, iar aprecierea celorlalți o primim (sau nu?) în funcție de imaginea pe aceștia și-o fac despre noi. Într-o epocă în care viteza schimbului de informații pare să nu cunoască nicio limită, limitele și toleranța între care oamenii sunt dispuși să se judece între ei par să se depărteze din ce în ce mai mult. În (aproape) o jumătate de secol de viață am căutat să nu judec, sperând (fără succes uneori – se pare) să nu fiu judecat. Asta nu neapărat din dorința de a respecta îndemnul biblic, cât mai ales din teama de a nu fi nevoit să mă comport cu cel ”judecat” pe măsura etichetei superficiale pe care exista riscul să i-o fi atribuit, descalificându-mă astfel și îndepărtându-mă de la obiectivul creștinesc pe care mi l-am propus: să îmi iubesc aproapele!

Un lucru este sigur: nu mai sunt dispus să fiu cunoscut după ce scriu despre mine cei care nu mă cunosc! Și nimeni să nu dezmintă instituțional, la finalizarea verificărilor, lipsa de temeinicie a acuzațiilor formulate la adresa mea.

De azi am blog! Merit asta. De azi se va auzi și vocea mea. Cât de tare? Asta nu mai depinde (doar) de mine!

 

Categorii: Blog

12 comentarii

Raul Paşca · 11 iulie 2017 la 14:18

Te felicit pentru initiativa, cu atât mai mult cu cât felul in care scrii imi da certitudinea unor subiecte viitoare, pe care le voi savura asa dupa cum am facut-o si cu acest debut….
Cred ca cel putin unii dintre „contestatarii” tai din mediul online vor intampina dificultati in a parcurge subiectul, scris intr-o maniera eleganta, complexa si deloc lejera…defapt cunoscandu-te nu ma surprinde acest fapt, e doar o confirmare!

Adrian · 11 iulie 2017 la 15:05

Succes!!!
Voi fi unul dintre cititorii fideli!!!😊

Arx · 11 iulie 2017 la 18:12

Frumoasă surpriză, un strigat de revoltă împotrivă gurii lumii sau, mă rog, a mass media. O încurajare, toate trec, iar un ziar trăieste doar o zi.

Veronica Cuciula · 11 iulie 2017 la 18:13

Respect ! O persoana cu coloana vertrebrala in vremuri unde majoritatea sunt cocosati de frauda, evaziune ,furt…etc.
Succes si capul sus!!!!

Traian · 12 iulie 2017 la 4:31

No, aşa!

bucuci vasile · 12 iulie 2017 la 4:56

felicitari d-le inspector sef

bucuci vasile · 12 iulie 2017 la 4:57

trebuia sa il faceti de mai mult timp.succes in continuare

Andrei · 12 iulie 2017 la 6:32

Impresionant!

Mainardis Doina · 12 iulie 2017 la 6:46

Misiune grea pentru partea adversa,oricare ar fi ea,sa raspunda in aceeasi maniera,fara agresivitate si brutalitate.

Luminitzacorina · 12 iulie 2017 la 13:55

Felicitări şi mult succes! Mă voi bucura să te citesc!

Ionut Nistor · 13 iulie 2017 la 11:14

Sunt de 10 ani consilier juridic. Am învățat un lucru, ca aspect profesional: atunci când ți se aduce o acuzatie, să dai o replică pe măsură. A o ignora, adică a tăcea, înseamnă că esti de acord cu afirmațiile acuzatorului. Prin urmare, foarte bun blogul acesta, folosit ca drept de replică.
Vizitati http://consultjuridic.blogspot.ro/

Lia Cismaş · 25 octombrie 2017 la 8:53

Foarte bine scris şi argumentat! Foarte frumos condei! Am participat şi eu la conferinţa din una mai, care avea ca tema protejarea patrimoniului naţional. Ati avut un discurs foarte bun! Felicitări, atât pentru iniţiativa acestui blog, dar mai ales pentru atitudine! Succes în tot ceea ce faceţi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *